Editorial 

A nins...şi poate va mai ninge, cu fulgi mari ca de zahăr, iar pe cer va fi zâmbetul ei, al mamei mele, să îmi încălzească sufletul. A nins...şi poate va mai ninge! Iubesc iarna, mai ales când ninge. Nu mai târziu de duminică noaptea a căzut prima ninsoare de scurtă durată peste Râmnic. O insomnie, cum nu am mai avut de foarte mult timp, nu mi-a dat pace. Din greşeală am privit spre geam, ningea ca în poeziile lui Alecsandri, dacă pot spune aşa. Mi-am adus aminte de copilărie, de prima ninsoare din viaţa mea pe care mi-o amintesc, de jocurile cu copiii în zăpadă, de o excursie la munte cu şcoala, de ceaiul cald băut la gura sobei, de MAMA şi ultima ninsoare pe care am văzut-o împreună cu ea. Au trecut zece ani de atunci, dar îmi amintesc ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. MAMA, răpusă de nemilosul cancer, a vrut neapărat să vedem împreună prima ninsoare din acel an. Slăbită, fără vlagă, s-a străduit totuşi să stea pe un scaun lângă fereastră preţ de câteva minute. Era în 1996, tot în noiembrie, la Craiova, iar afară ningea cu fulgi mari parcă de vată de zahăr. Mama zâmbea şi se bucura alături de mine, ca un copil de prima ninsoare, şi îşi umplea sufletul, chinuit de atâta suferinţă, cu fericire uitându-se doar cum cad fulgii de nea şi cât de mult mă bucuram împreună cu sora mea. Atunci, eram un copil, şi am făcut o promisiune cu MAMA: ca în fiecare an să vedem prima ninsoare împreună. Ştia că nu va fi posibil dar... mi-a promis. Am crezut atât de tare în promisiunea ei, deşi o vedeam cum se stinge pe zi ce trece, încât nu am vrut să cred că voi vedea prima ninsoare în fiecare an fără ea. Din păcate, la doar câteva zile după prima ninsoare, a plecat. A plecat într-o călătorie lungă fără întoarcere, într-o lume senină, bună şi cu multă căldură. De atunci, în fiecare an, dacă a nins, când au căzut primii fulgi de nea, mă gândesc la ea. Deşi ştiu că nu e posibil, sper că de fiecare dată gândul meu ajunge la ea, acolo, sus, între nori. Resimt de fiecare dată căldura căminului nostru, dragostea cu care mă înconjura, siguranţa pe care mi-o dădea simpla ei prezenţă şi îmi amintesc cu drag de zâmbetul ei la vederea fulgilor de nea. Acum sunt doar amintiri, amintiri care au rămas în sufletul meu şi la care nu voi renunţa niciodată. În fiecare fulg de nea regăsesc dragostea ei, bunătatea şi zâmbetul ei şi îmi doresc ca toate astea să nu fie doar o simplă amintire. A nins şi poate va mai ninge. A nins şi peste sufletul meu, şi peste mormântul ei şi peste oraş. În inima mea am rămas fata mamei, iar de fiecare dată când ninge mă gândesc că MAMA mea, de acolo de sus, mi-a trimis fulgii de nea să mă bucur şi să nu o uit. A nins şi ...poate va mai ninge, cu fulgi mari ca de zahăr, iar pe cer va fi zâmbetul ei care să îmi încălzeazscă sufletul. A nins şi ... poate va mai ninge!

Carla Vasilescu